Luna a fost acoperită de un ocean de magmă la începutul formării sale, în urmă cu aproape patru miliarde de ani, potrivit analizelor mostrelor colectate de misiunea Chandrayaan-3 a Indiei, transmite Live Science. Datele din recenta misiune Chandrayaan-3 a Indiei susțin ideea că un ocean de rocă topită a acoperit odată Luna. Oamenii de știință din misiune și-au publicat noile descoperiri în revista Nature.
Pe 23 august 2023, un lander numit Vikram a aselenizat cu succes la polul sud al satelitului, apoi a fost folosit un rover numit Pragyan, care fusese depozitat pe Vikram, pentru a explora zona. Locul în care Vikram a aselenizat se afla într-o zonă care nu a fost cercetată și a oferit oamenilor de știință o perspectivă asupra geologiei Lunii care nu fusese încă eșantionată.
Pragyan a descoperit că amestecul special de elemente chimice din solul lunar (sau regolit) care înconjoară modulul era relativ uniform. Acest regolit a fost alcătuit în principal dintr-un tip de rocă albă numită anortosit feros.
Potrivit oamenilor de știință, compoziția chimică a regolitului lunar de la polul sud este asemănătoare cu cea din regiunea ecuatorială a Lunii. Similitudinea mare în compozițiile chimice ale tuturor acestor mostre, cele colectate de astronauți în zborul american Apollo 16 în 1972 și cele returnate pe Pământ de misiunea Luna-20, în ciuda faptului că provin din locuri foarte îndepărtate de pe Lună, susține ideea că un singur ocean de magmă a acoperit Luna la începutul formării sale.
Cercetătorii cred că Luna s-a format atunci când o planetă de dimensiunea lui Marte s-a ciocnit cu Pământul, ejectând bucăți de rocă care ulterior s-au unit și au format singurul satelit al planetei noastre. Oceanul de magmă lunară ar fi fost prezent de la formarea sa până la zeci sau sute de milioane de ani după aceea.
Răcirea și cristalizarea acestui ocean de magmă a dus în cele din urmă la rocile feroase care alcătuiesc scoarța lunară.
Din punct de vedere geologic, se crede că zonele înalte lunare reprezintă parțial scoarța lunară antică. Chandrayaan-3, Apollo 16 și Luna 20 au aterizat toate în regiunile muntoase. Astfel, acest lucru a reprezentat o oportunitate de a testa teoria potrivit căreia Luna a fost acoperită de un ocean de magmă.
Modelul oceanului de magmă a fost adus în discuție pentru prima dată după ce au fost aduse pe Pământ mostrele din misiunea Apollo 11. Misiunea a aterizat într-o zonă dominată de roci bazaltice. Cu toate acestea, cercetătorii de la acea vreme au observat că mostrele de sol de la Apollo 11 conțineau și fragmente de rocă albă, bogată în mineralul anortit, căruia i s-a dat numele de anortosit feros.
Această observație a dus la sugestia că roca albă reprezenta fragmente mici din scoarța lunară originală, antică. Pe măsură ce oceanul de magmă s-a răcit, mineralele mai dense, cum ar fi olivina și piroxenul, s-au scufundat pentru a forma un strat mai adânc numit manta, în timp ce anortositul feros, fiind mai puțin dens decât magma, a plutit, formând prima crustă a Lunii.
