Avocatul moldovean Dumitru Sliusarenco – cunoscut pentru activitatea sa pe domeniul drepturilor omului și stabilit de ceva vreme, împreună cu familia, în SUA – a dezvăluit o istorie emoționantă, cu ocazia Zilei Profesionale a Avocatului, marcată în Republica Moldova în fiecare an la 9 septembrie. Este vorba despre perioada în care era stagiar și abia își începea cariera. Istoria a fost descrisă într-o postare pe contul de Facebook.
Era anul 2010, când a decis să plece de la Curtea de Apel Chișinău din cauza salariului mic de 650 de lei pe lună, care nu-i ajungea nici de mâncare. Avea 25 de ani și era încă stagiar. „Am gasit în șifonier o pereche de pantaloni la dungă de-a lui tata și câteva cămăși. În cămăși puteau încăpea încă doi ca mine, de parcă purtam o perdea de-a bunicăi, așa că eram nevoit să le îndoi la spate și să le prind cu un bold (ca să fie slim fit). Pantalonii erau tot largi și scurți, eram cu 10 cm mai înalt ca tata, dar arătam de parcă am îmbrăcat pantalonii mamei. Curea am găsit tot în șifonier, era sovietică și atât de lungă că mă îmbrățișa de două ori, dar ajuta la aerodinamică (nu mă lua vântul). Iar pantofi desigur mi-am luat noi, de „zamș” – pe împrumut”.
Așa a umblat primul an. Avea doi clienți. „Principalul meu dosar era o cauză a unei femei cu doi băieței de 7-8 ani pe care fostul soț (un preot) încerca să o lipsească de capacitate de exercițiu, ca să-i ia apartamentul și terenul din Chișinău. Dacă mai simplu, el afirma că femeia are dizabilități mentale, iar el trebuie să fie numit tutore care să gestioneze tot. Pe atunci astfel de cauze erau foarte abuzive, omul lipsit de capacitate cel mai des rămânea fără nimic, pe undeva printr-un azil. Eu pe atunci nu prea știam nimic despre asta și habar n-aveam că peste 6 ani voi iniția o litigare la Curtea Constituțională care va pune capăt acestui abuz”.
„Clienta mea era (și este) o mamă extraordinară, care a trecut prin toate greutățile femeilor abuzate și a reușit singură să crească doi băieți minunati. Lucra în două schimburi, dar se pare că nu câștiga mai mult decât mine la Curtea de Apel, pentru că se îmbrăca cam la fel. Băieții ei tot. Așa umblam cu ea pe coridoarele instanțelor ca doi plouați. Cât așteptam să intrăm în ședință, prindeam uneori privirea ei către avocații de pe coridoare, îmbrăcați la patru ace, și înțelegeam că ar trebui și eu să arăt așa. Dar n-a zis niciodată nimic. Îmi era datoare cu o mie de lei (așa fusese înțelegerea) pe care nu mi-i putea achita, iar eu nu îi puteam cere. Eram legați unul de altul de greutăți și disperare, fiecare cu ale lui”, a povestit Dumitru Sliusarenco.
După opt luni de lucru pe dosar, venise ședința decisivă. „Intrasem în sala de ședințe și ținusem cel mai important discurs din viața mea până atunci. Mă pregătisem mult acasă în fața oglinzii. Dupa vreo 15 min. de oratorică, m-am așezat mândru pe scaun și am pus picioarele unul peste altul, ca avocatul oponent (care avea costum frumos și Mercedes), ca să arăt plin de încredere”.
„Doar că era o chestie de care n-am ținut cont. În cele 9 luni de stagiere, mergeam în fiecare zi pe jos din Buiucani spre Centru, ca să nu cheltui bani pe transport. De obicei lucram în oficiu – care era biblioteca publică de drept. De la mult mers pe jos, pantofii mei ieftini s-au ros si s-a facut o gaură la talpă, așa încât dacă nu eram atent, ciorapul ieșea afară prin talpa pantofului. Puneam de obicei o bucată de carton sau alt accesoriu ca să evit așa incidente. Dar în ziua ceea, de la emoții am uitat. Și iată stau eu așa, cu piciorul unul peste altul, iar în fața mea stă judecătoarea, grefiera și câțiva stagiari, care se chicotesc și zâmbesc între ei. La un moment dat aud un „psss.. psss”. Mă chema grefiera, care se uită la pantoful meu cocoțat peste genunchi și îmi șoptește: – Domnu’ avocat, la neavoastre astăiană, colțunu’ o ieșit afară…”, își amintește avocatul.
„M-am făcut mai roșu decât steagul comuniștilor și în secunda ceea am decis că toată treaba asta cu avocatura nu-i pentru mine și cum ies din ședința asta – renunț. Clienta mea stătea alături și își fărâma degetele de emoții. Dacă pierdeam, ea își putea pierde copiii și cel mai probabil urma sa fie internată într-o instituție psihiatrică. Peste câteva minute a venit decizia instanței”.
Într-un final, cererea a fost respinsă. A câștigat.
Avocatul Dumitru Sliusarenco și-a încheiat istoria cu felicitări tuturor colegilor de breaslă.
